Am o nelinişte. Aud sau citesc mereu despre performanţe ale românilor în sport, matematici, dans ş.am.d. De regulă, acestea devin titluri de ştiri senzaţionale însoţite de “firescul” mândriei de a fi români. Reporterii sau jurnaliştii caută asiduu de la personajele zilei confirmarea acestei idei iar invitaţii din platourile de televiziune afirmă la unison, ca într-un fel de horă a Unirii, izbânda României şi a românilor. Total neadevărat! Nu avem de ce sa ne mândrim cu performanţele acestor copii şi nici nu avem dreptul să-i punem pavăză unei Românii educate şi frumoase. Aceşti copii nu fac parte dintr-un sistem, adică nu sunt rezultate ale sistemului educaţional românesc. Nici pe departe! Sunt pur şi simplu insule ale izbânzii datorate sacrificiilor, investiţiilor şi educaţiei obţinute de la familie sau de la anumiţi Mentori. Sunt pur şi simplu insule de verdeaţă şi izvoare dulci de apă în mijlocul unui ocean al prostiei, infatuării, ipocriziei, nonvalorii şi noneducaţiei. Nu avem de ce să facem din aceştia simboluri naţionale la nivel de stat.
Sportivii ca şi dansatorii ştiu foarte bine că fiecare zi este cu adevărat o luptă pentru supravieţuire. Fiecare leu este adunat cu greu, fie prin eforturile părinţilor fie prin bunăvoinţa rară a unor sponsori. Altfel spus, cine se descurcă reuşeşte, are o şansă în plus!
O spun mereu: lipsa de viziune, de decizie unitară, de profesionişti în managementul educaţiei şi managementul cultural vor fi avut efecte năucitoare asupra României de mâine. Lipsa unor programe dar mai ales a oamenilor care să urmeze meticulos punerea în aplicare a celor existente înseamnă practic o “clădire” fără temelie, adică oricând gata să cadă.... Aceeaşi credinţă am avut-o şi după Revoluţie atunci când, deşi adolescent fiind, mi-am spus că neschimbarea vechii clase politice va însemna cel mai bun suport pentru putregaiul şi corupţia existente în sistemul politic. În 1990 am avut o şansă... iar paradoxal, prin voinţa majorităţii, am pierdut-o! Personal nu mă consider responsabil pentru acel moment pentru că am luptat cu toată convingerea pentru o altfel de Românie, curăţată de rebuturile, dinozaurii şi informatorii trecutului... Mă consider însă responsabil pentru România de azi, pentru că ştiu că, deşi la nivel individual, deci mic ca şi forţă, putere, importanţă, am datoria să invoc mereu valorile şi să lupt pentru acestea.
Deţin puterea cuvântului şi încerc să schimb lucrurile ştiind că dacă nu încerc asta nu am somn şi nu pregătesc aşa cum trebuie viitorul copiilor mei. Încerc să-i cresc cu respect faţa de valori, muncă şi educaţie fiind convins în continuare că este cea mai bună reţetă pentru succes! Mă preocupă totodată valorile europene şi urmăresc cu atenţie evoluţiilor politice şi sociale din ţările Uniunii Europene. De ce? Pentru că trăim într-o lume liberă în care ai noştri copii au şansa de a-şi lua zborul şi a-şi găsi locul oriunde în lumea aceasta, în “familia europeană”. Încerc astfel să privesc dincolo de graniţele cartierului meu, transmiţându-le permanent copiilor mei să deschidă ochii şi să privească departe. Marele dezavantaj şi marea tristeţe este că în felul acesta se creează distanţe fizice între familie şi copii. Ei nu au în România şansele care li se oferă în ţări civilizate. Au oare ei obligaţia de a clama identitatea românească atunci când reuşesc? Cu ce i-a ajutat sau sprijinit România? Au ales ei oare să se nască aici?
Nici măcar mult invocata ideea a gratuităţii sistemului educaţional românesc nu ţine. Este o teză falsă. Statul şi comunitatea locală nu sunt în stare să finanţeze educaţia în mod corespunzător. Nu vor, banii trebuie aruncaţi pe “farduri”, în vopseluri ce îmbracă clădirile gri şi oamenii negri. Şcoala este ţinută practic prin contribuţiile noastre. Miliarde de lei negri care sunt înghiţiţi fără niciun fel de taxare sau evidenţă. Meditaţii, cursuri suplimentare, concursuri şcolare suportate de asemenea cu eforturi colosale de părinţi. Unii nu au pur şi simplu această posibilitate şi atunci încearcă să suplinească aceste lipsuri apucându-se practic iar şi iar de învăţat. Alături de copil, cot la cot cu el. Unii au această voinţă şi putinţă, alţii nu. Cei care nu au aceste să le zic... abilităţi, privesc deznădăjduiţi la “produsul” de lângă ei: copilul căruia i-au dat naştere şi care este pregătit într-un sistem al şpăgii, taxelor, cadourilor, banilor şi intereselor de grup....
Cu atât mai mult copiii care izbândesc trecând peste toate aceste dificultăţi sunt eroii noştri. Adevăraţii eroi! Şi când zic “noştri” mă refer în primul rând la părinţi, familie, la cei mai apropiaţi. În niciun caz la România. România îi primeşte cu praful de pe străzi, cu o isterie a taxelor şi impozitelor, cu salarii mici sau foarte mici, cu o infrastructură de cele mai multe ori primitivă şi cu mentalităţi descurajante pentru tânăra generaţie. România nu-i creează ci îi îndepărtează!
Aş spune, metaforic vorbind, că aceste făpturi ale lui Dumnezeu, copiii muncitori şi talentaţi, sunt românii de la sânul mamei, ai pământului şi roadelor locului în care au copilărit şi deschis ochii către această lume, ai apei şi dragostei celor mai apropiaţi, în niciun caz nu sunt românii României. Românie amputată de teritorii istorice, de spiritul marilor domnitori sau de spiritul şi cuvântul marilor noştri cărturari.
Nu vreau să folosesc cuvinte mari, dar, în sinea mea, sunt fericit că am mintea şi inima de a privi dincolo de graniţele gri, fizice sau virtuale, pe care ni le-am stabilit mulţi dintre noi. Vreau să cred că avem dreptul să fim mândri că suntem oameni, înainte de orice! Alexandru Marinescu
Urmareste cele mai noi stiri dar si postarile BaletRomania si pe https://www.facebook.com/BaletRomania
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu